Alexandru PASAT – Memoria materiei, metamorfoza formelor
17 octombrie 2025 – 15 martie 2026
Curator: Ruxandra Demetrescu
Muzeul de Artă Craiova
Palatul „Jean Mihail”
Biografia artistică a sculptorului Alexandru Pasat (con)figurează o interesantă geografie spirituală: născut în 1955 pe meleaguri doljene (comuna Plenița), a fost elevul Liceului de Artă din Craiova, a studiat sculptura la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu“ din Cluj-Napoca, unde s-a „așezat” după absolvire, și expune acum pentru prima dată la Muzeul de Artă din Craiova. Se poate trasa astfel o hartă ce schițează o linie între două puncte figurând două centre istorice deopotrivă legendare. Activitatea sa artistică, care se distinge prin dimensiunea înnoitoare a experimentelor formale și interesul constant pentru explorarea diverselor materiale/materialități caracteristice sculpturii, s-a desfășurat preponderent în spațiul clujean, consacrat ca pol înnoitor al culturii vizuale contemporane românești. Personalitatea sa (artistică) poartă însă și amprenta unui filon arhaic redevabil straturilor profunde ale culturii tradiționale oltenești.
Parcursul său artistic, citit din perspectiva postmodernă dominantă pentru generația (sa) optzecistă, poate fi descifrat astfel sub semnul unei emblematice simbioze între arhaic și minimalism. Dimensiunea arhaică devine la Pasat o modalitate originală de recuperare a esențelor, în vreme ce minimalismul este rezultatul unui proces de esențializare geometrică a formelor. Din punct de vedere iconografic, opera sa se distinge prin câteva motive definitorii, derivate din universul formal arhitectonic: stâlpul, arcul, coloana, contrafortul. Pasat lucrează în serii, variind adesea aceste teme-motive; astfel, „marele arc” devine un semn al orizontului în Orizont 231, iar stâlpii puteau fi, într-o serie din 2017, „instrumente de măsurat nostalgia”. Pe de altă parte, formele geometrice regulate se metamorfozează: pătratul este speculat volumetric în Pătratul naște sau în ciclul Insomnia, trei cilindri de lemn devin fântâni, iar forme sferice se transformă în Secvențe din visul rotund al pătratului.
Din perspectiva haptică a materialelor, sculptura lui Pasat privilegiază, mai ales în ultima perioadă, lemnul. El este exhibat uneori în starea sa „brută”, dezvăluind texturi particulare specifice (mai ales în ciclul Stâlpilor, unde intervențiile în creion și culori acrilice nu fac decât să accentueze materialitatea lemnoasă), dar cel mai adesea este folosit în combinații cu alte materiale – în primul rând metalul (fierul) cu care „conviețuiește” în mai multe lucrări (Arcurile, Uneltele, Coloana), dar și cu fibre textile (cel mai elocvent exemplu este Șoapta, un clopot de lemn îmbrăcat în interior cu pâslă, cu scopul de a produce un straniu efect sonor „înfundat”). De cele mai multe ori, Pasat intervine cu culoare (acrilică) pe lemn, de la semne discrete (în Stâlpi sau Coloane) până la acoperirea totală (cum ar fi în seria recentă a Greutăților de cântărit nostalgia), menită să mascheze materialul originar.
Evoluția artistică recentă a sculptorului ne dezvăluie tendința tot mai explicită de a exploata creator memoria materiei și capacitatea inexorabilă de metamorfoză a formelor, într-o viziune personală poetică cu surprinzătoare accente ludice. Nu întâmplător, titlurile formulate cu vervă livrescă de Pasat devin mărturia acestei remarcabile „cotituri” artistice; nu pot să nu amintesc aici o serie mai veche, devenită „marcă” emblematică a activității sale artistice, Bagaje pentru o călătorie între Est și Vest (care beneficiază, de altfel, de interpretări iconologice divergente, de la Dan Hăulică la Adrian Guță și Gheorghe Vida). Doresc însă să atrag atenția asupra lucrării recente Șa pentru călărețul albastru, care integrează un obiect tradițional (o șa veche de lemn) într-o sinteză plastică complexă, cu aluzii multiple ce revizitează un moment cheie al avangardei artistice.
Opera lui Alexandru Pasat este bogată în semnificații, explozivă prin inventivitatea tehnică și impresionantă prin omniprezenta dimensiune haptică. Citită în cheia formalistă a lui Alois Riegl, ea confirmă convingerea savantului vienez că la baza fiecărei imagini artistice stă o imagine a naturii, pe care însă artistul a transformat-o după necesitățile și plăcerile sale și că, în cele din urmă, nu tehnica este cauza primordială, ci o anumită voință artistică.
Ruxandra Demetrescu
The artistic biography of sculptor Alexandru Pasat reveals an interesting spiritual geography: born in 1955 in the Dolj region (Plenița village), he was a student at the Art High School in Craiova, studied sculpture at the „Ion Andreescu” Institute of Fine Arts in Cluj-Napoca, where he „settled” after graduation, and is now exhibiting for the first time at the Art Museum of Craiova. A map can thus be drawn that traces a line between two points representing two equally legendary historical centres. His artistic activity, distinguished by the innovative dimension of his formal experiments and his constant interest in exploring the various materials/materialities characteristic of sculpture, has taken place mainly in Cluj-Napoca, established as an innovative hub of contemporary Romanian visual culture. However, his (artistic) personality also bears the mark of an archaic vein that owes much to the deep layers of traditional culture of his native region. His artistic journey, viewed from the postmodern perspective dominant for his generation in the 1980s, can thus be deciphered as an emblematic symbiosis between the archaic and minimalism. For Pasat, the archaic dimension becomes an original way of recovering essences, while minimalism is the result of a process of geometric essentialisation of forms. From an iconographic point of view, his work is distinguished by several defining motifs derived from the formal architectural universe: the pillar, the arch, the column, the buttress. Pasat works in series, often varying these themes and motifs; thus, the „great arch” becomes a sign of the horizon in Orizont 231, and the pillars could be, in a 2017 series, „instruments for measuring nostalgia.” On the other hand, regular geometric figures are being metamorphosed: the square is volumetrically rendered in The Square Gives Birth or in the cycle Insomnia, three wooden cylinders become fountains, and spherical forms are transformed into Sequences from the Round Dream of the Square.
From the haptic aspect of materials, Pasat’s sculpture privileges wood, especially in recent years. It is sometimes exhibited in its „raw” state, revealing specific textures (especially in the cycle of Pillars, where pencil and acrylic interventions only accentuate the wood’s materiality), but most often it is used in combination with other materials – primarily metal (iron), with which it „coexists” in several works (Arcs, Tools, Column), but also with textile fabrics (the most eloquent example is Whisper, a wooden bell lined with felt, designed to produce a strange „muffled” sound effect). Most often, Pasat intervenes with acrylic colours on wood, from discreet marks (in Pillars or Columns) to total coverage (as in the recent series Weights for Weighing Nostalgia), intended to mask the original material.
The sculptor’s recent artistic development reveals an increasingly explicit tendency to exploit the creative memory of materials and the inexorable capacity for metamorphosis of forms, in a personal poetic vision with surprising ludic accents. It is no coincidence that Pasat’s titles, formulated with literary verve, bear witness to this remarkable artistic „turn”; I cannot help but mention here an older series, which has become an emblematic „mark” of his artistic activity, Luggages for Travelling Between East and West (which, incidentally, has been subject to divergent iconological interpretations, from Dan Hăulică to Adrian Guță and Gheorghe Vida). However, I would like to draw attention to the recent work Saddle for the Blue Rider, which integrates a traditional object (an old wooden saddle) into a complex plastic synthesis, with multiple allusions that revisit a key moment in the artistic avant-garde.
Alexandru Pasat’s work is rich in meaning, explosive in its technical inventiveness, and impressive in its omnipresent haptic dimension. Read in the formalist key of Alois Riegl, it confirms the Viennese scholar’s conviction that at the basis of every artistic image lies an image of nature, which the artist has transformed according to his needs and pleasures and that, ultimately, it is not technique that is the primary cause, but a certain artistic will.
Ruxandra Demetrescu