COLECȚIA DE ARTĂ EUROPEANĂ


            Tablourile și obiectele reflectă, într-o măsură concludentă, gusturile colecționarilor de artă români din secolul al XIX-lea, în special ale familiilor Mihail, Aman și Romanescu.
Traversând trei secole de pictură, începând din Renaştere, trecând prin baroc, clasicism și rococo, operele de ȘCOALĂ ITALIANĂ familiarizează succint privitorul cu stilurile specifice școlilor bologneză, veneţiană, napolitană și florentină. Exodul artiștilor italieni, datorat instabilității politice și sociale a statelor italiene din perioadă, va determina într-o măsură importantă configurația al XVII-lea în arta celorlalte națiuni europene. Lucrările de ȘCOALĂ FRANCEZĂ de secol XVIII-XIX (pictură , sculptură, mobilier, porţelan, argintărie) permit vizitatorului o incursiune prin două perioade complexe, importante în istoria artei, prin marea varietate stilistică abordată: peisaj, portret, natură statică, scenă de gen, mitologică sau religioasă și prin periplul extins: de la rococo, romantism, neoclasicism, până la preimpresionism. Lucrările de ȘCOALĂ OLANDEZĂ reflectă măiestria „micilor maeştri”, formaţi în centre de pictură cu renume: Amsterdam, Haarlem, Haga, Dordrecht sau Utrecht. Pot fi admirate portrete executate sobru și corect, în clarobscur, naturi moarte, peisaje, uneori panoramate şi italienizate, inclusiv subcategoria marinelor, pictură de gen ilustrând scene de viață cotidiană. ȘCOALA FLAMANDĂ este reprezentată prin lucrările unor autori specializaţi mai ales în teme din Vechiul şi Noul Testament, sau în alegorii mitologice, agreate de o societate care, în spiritul Contrareformei, se voia propovăduitoare de bune moravuri şi aleasă educaţie religioasă.
Dincolo de problema subiectului, raportarea pictorului la propria operă era diferită la artiștii nordici față de cei din sud. Artiștii olandezi sunt mai puțin preocupați de teorii estetice, dezinteresați de problematica geniului și mult mai puțin predispuși să-și comenteze operele. Ceea ce îi interesează, însă, este să sugereze că efectele obținute prin vizibilitatea tușei sau perfecțiunea netezirii sunt datorate unei elaborări minuțioase și îndelungate. Pânzele lor reabilitează „mâna” artistului, adică meșteșugul de neînlocuit, indiferent de mijloacele diferite. Ei fac apel la o metodă de evaluare a tabloului, care ia în calcul criterii ce țin strict de meserie.
Pictura olandeză a Secolului de Aur, parte din contextul mai larg, european, al picturii baroce are adesea în comun cu aceasta anumite caracteristici tematice și tehnice. Îi lipsește, însă, dimensiunea idealizării și afinitatea pentru splendoare, tipică artei italiene, spaniole sau flamande. Dacă pentru pictorii flamanzi, Veneția, Roma sau Florența au fost locuri de pelerinaj, unde au aflat modelele de urmat, pentru olandezi, principala sursă de inspirație e tradiția realismului detaliat, moștenit de la predecesori. Una dintre trăsăturile distinctive ale picturii olandeze de secol XVII este o răsturnare a ierarhiei genurilor în pictură și proliferarea unora noi, folosind un tip de reprezentare în conformitate cu stilul de viață și convingerile religioase ale locuitorilor.

            Pictura istorică. În această categorie sunt cuprinse nu numai picturile ce descriu evenimente istorice din trecut, ci și cele repreprezentând scene biblice, mitologice sau alegorice. Pictura cu temă religioasă – ubicuă în cadrul barocului catolic, este nesemnificativă din punct de vedere cantitativ, în Olanda, în perioada la care ne referim. Picturile religioase nu-și mai aveau locul în biserică, tablourile cu subiect biblic, fără a fi supuse unei interdicții absolute, fiind potrivite doar pentru etalarea în intimitatea căminului. Totuși, la Utrecht, acest gen se mai practica încă de către gruparea caravaggiștilor – pictori influențați de stilul artistului italian, făcând intensiv uz de clarobscur și nuditate (un apanaj al personajelor aparținând mitologiei, istoriei și dogmei creștine). În genere, însă, pictura cu subiect istoric, aflată până atunci în vârful ierarhiei genurilor, își pierde prestigiul și devine greu vandabilă, de aceea pictorii se orientează, urmând cererea, către portrete, peisaje, scene din viața de zi cu zi, naturi statice, scene de bătălie navală, vedute, etc.

            Portretul și-a asigurat un statut înfloritor, devenind aproape o industrie (se pare că s-au produs aproximativ 1,1 milioane) pentru că burghezilor olandezi, al căror grup cunoaște o extraordinară ascensiune economică, le plăcea să-și facă imaginea cunoscută. Portretul olandez evită retorica excesivă de tip baroc, veșmintele pictate sunt în culori închise, cutele sunt sobre, dantelele țepene. Sentimentul de tip calvinist cum că reprezentarea gătelilor sau posesiunilor ar scoate la iveală păcatul mândriei, duce la un anumit tip de uniformitate a portretului, în ciuda calităților tehnice puse la bătaie. Portretul feminin nu reprezenta o uzanță: în afara sfintelelor și zeițelor, a portretelor de familie, sau a scenelor de interior din a căror compoziție sunt parte, puține femei obișnuite au fost pictate. Rareori, o regentă, al cărei rol politic și economic o îndreptățea la un portret de dimensiuni impresionante, oferă spectacolul unui chip ofilit și lipsit de feminitate, într-un drapaj a cărui culoare neagră capătă un accent și mai funebru în contrast cu gulerul alb, imaculat. Portretele de grup, în mare măsură o invenție olandeză erau foarte populare în rândul numeroaselor asociații civice sau profesionale din mediul urban. La începutul secolului erau formale și sobre.

            Peisajul a reprezentat o temă majoră de-a lungul secolelor XVII - XIX. Peisajele flamande, îndeosebi cele de secol XVI, au servit ca exemple. Acestea nu erau de factură realistă, majoritatea lor fiind pictate în atelier, parțial din imaginație, parțial din observație, folosind perspectiva semi-aerială, adică de sus, tipică genului anterior de peisaj olandez. Din acestea s-a dezvoltat ulterior peisajul olandez folosind o perspectivă de la nivelul solului, bazată pe schițe făcute în aer liber, cu linia orizontului joasă, ceea ce făcea posibilă accentuarea formațiunilor de nori impresionante, ce dau o notă particulară climatului regiunii și de asemenea o un tip de lumină propriu. Subiectele preferate erau dealurile, coastele, râurile cu malurile lor bogate în pajiști, pe care pasc vite îngrășate, adevărate simboluri ale prosperității. Adesea, în plan îndepărtat se zăresc siluetele construcțiilor unui oraș.

            Arhitectura i-a fascinat pe olandezi, în special bisericile și catedralele. În prima perioadă, la modă fuseseră palatele și vedutele, care adesea erau construcții inventate ale manierismului nordic, dezvoltat de pictorii flamanzi. Ulterior, realismul reprezentării a devenit pregnant, încercările de reproducere a interioarelor de catedrale fiind din ce în ce mai multe. În primă fază, proporțiile sunt adesea exagerate (sunt evidente disproporțiile, uneori cultivate, între construcție și personajele din interior), dar înțelegerea și exersarea perspectivei, contribuie la redarea cu o acuratețe din ce în ce mai mare.
Scenele de gen s-au bucurat de popularitate, atât în rândurile pictorilor flamanzi, cât și al olandezilor. În cazul celor din urmă, gustul pentru ele fiind rezultatul predispoziției spre examinarea realităților înconjurătoare fără a încerca să le idealizeze. Unele dintre ele înfățișează un singur personaj, recognoscibil după preocupările sale: lăptăreasă, dantelăreasă, matematician, membru al gărzii civice, etc. Altele sunt compoziții cu multe personaje: familii, scene de tavernă, festivități, o piață. Deși pictura de gen descrie multe aspecte ale vieții cotidiene, ele nu trebuie considerate documente istorice. Multe dintre tablouri, deși par a zugrăvi scene domestice, sunt în fapt ilustrări ale unor proverbe olandeze, având un conținut moralizator a cărei semnificație, nu e întodeauna descifrată.

            Apărută ca gen independent la începutul secolului al XVII-lea, natura moartă a ezitat mult timp între exercițiul de stil și lecția filosofică. În țările catolice, unde s-a păstrat reticența de a reprezenta obiectele pentru simpla delectare a ochiului, natura moartă are o justificare morală sau religioasă. La flamanzi, ea se mai numește, de aceea, vanitas, prescurtare a celebrului dicton latin „vanitas vanitatum et omnia vanitas” (deșertăciunea deșertăciunilor, totul e deșertăciune) având o simbolistică complexă, în care anumite elemente, precum craniile, fructele putrezite, orologiile, bulele de săpun, lumânarea și fumul, devin memento-uri ale perisabilității condiției umane. Artiștii olandezi își asumă responsabilitatea de a picta minunat aceste lucruri efemere și de a le reda voluptatea, cu atât mai considerabilă, cu cât se știe că plăcerea pe care o dăruiesc e evanescentă. De obicei, pe mese, într-o savantă compoziție, sunt așezate mâncăruri fine, flori, fructe și cochilii exotice, orfevrărie, cristaluri cu fină transparență, bijuterii prețioase, mătăsuri. Obiecte sunt portretizate într-un evantai de tonuri vii, detașându-se pe un fundal întunecat și evocând plăcerile tuturor simțurilor. Motive, precum cel al a cuțitului și farfuriei depășind masa, repezintă și un pretext pentru exercițiul perspectivei, o lămâie pe jumătate decojită e o demonstrație privind abilitatea a sugera diversitatea texturilor: moliciunea catifelată a pieliței ce aderă la coajă și luciul umed al pulpei fructului jupuit.
Flamanzii Frans Franken Tânărul și Jan Brueghel Bătrânul au fost primii care au creat tablouri înfățișând colecții de artă și curiozității, pe la 1620. Sunt prezentate încăperi de mari dimensiuni, în care sunt expuse multe tablouri și obiecte prețioase sau exotice, într-un decor elegant. Uneori, acolo se află și potrete ale colecționarului sau lucrări înfățișându-l pe pictor la lucru (acest subgen a fost abordat mai des de olandezi). Genul galeriilor folosește o simbolistică complexă și un limbaj alegoric pentru a ilustra cunoștințele intelectuale ale vremii, preocuparea pentru cultivarea virtuților și importanța artei în societate. Acest gen de pictură a reprezentat și un mijloc de a cataloga colecții valoroase, iar în unele cazuri au rămas singura modalitate de supraviețuire a imaginii unor tablouri. distruse sau pierdute, până în zilele noastre.


Școala flamandă

Școala franceză

Școala italiană

Școala olandeză